Tinand cont ca se apropie sfarsitul anului mi-am facut si eu ca tot omul o recapitulare a ceea ce s-a intamplat in 2006. Una dintre intamplarile care m-au marcat a fost experienta de a merge pe carbuni incinsi. Pana la sfarsitul anului vreau sa va povestesc si despre celelalte intamplari importante din acest an.
Pentru cei care au primit mail de la mine imediat dupa eveniment ii anunt ca in randurile de mai jos este ceea ce am scris in acel mail. Pe ceilalti ii rog sa se inarmeze cu rabdare pentru ca este foarte lung. SARBATORI FERICITE!
In jurul orei 18 la World Trade Plaza a avut loc seminarul lui Bruno Medicina - Fire Walking. Nimic interesant pana aici, nu? In sala eram prezenti aproximativ 100 de persoane (cu precizarea ca nu sunt foarte buna la aprecieri de acest gen). Daca priveai atent pe fetele lor marea majoritate nu aveau nici cea mai mica idee despre ce o sa se intample. Intrebari de genul: Cat o sa dureze? sau Tu ai mai fost? sau Oare chiar o sa mergem pe carbuni incinsi? se auzeau la tot pasul. Raspunsurile erau monosilabice. Varsta participantilor cred ca era cuprinsa intre 18-40 de ani. Eram imprastiati in toata sala fiecare in locul lui cel mai confortabil, langa persoanele pe care le cunostea. Bruno pe scena in fata laptopului era foarte preocupat de ultimele aranjamente, muzica, sonorizare, scena. Din cand in cand fugea pana afara unde, ulterior am aflat ca se pregateau carbunii. Desi ne-a pus o muzica lenta atmosfera era tensionata si plina de nerabdare crispata. Era ca atunci cand astepti sa inceapa cel mai greu examen din viata ta si tu stii ca nu ai invatat nimic.
Pana la urma s-au terminat pregatirile si am inceput. Ne-a explicat intai de toate ca ceea ce vom face este de fapt iesirea din zona noastra de confort si depasirea a ceea ce credem noi ca ne sunt limitele. Un prim pas pe care l-am facut a fost parasirea locului initial si mutarea intr-un loc nou langa persoane necunoscute. Pentru mine care sunt sociabila nu a fost asa de dificil, dar cred ca au fost persoane care chiar au parasit zona de confort (erau cu partenerii de viata sau cu colegii de la munca). Experienta aceasta a determinat cunoasterea a trei noi persoane.
Apoi am format echipe de 4 persoane. Pe melodia "Raining man" (cred ca asa se numeste) am dansat fiind nevoiti sa imitam miscarile cate unui coleg de grup. O adevarata nebunie! Melodia era foarte antrenanta si lumea si-a dat frau liber imaginatie in miscare. Imaginati-va 100 de persoane care danseaza in grupuri de cate 4, fiecare in ritmul propriu, imitand miscari care poate nu-i plac sau nu-i sunt confortabile. Sala era in miscare, plina de rasete, tipete, zambete, maini in aer, fel de fel de figuri pe care pana atunci nu le vazusei niciodata si poate in alt context pareau anapoda. Cu greu a reusit sa ne linisteasca. Nu voiam sa ne oprim. Ne simteam bine.
Reintorsi pe locurile noastre interesul pentru ceea ce urma era mai mare. Printr-o prezentare rapida ne-a expus varianta adaptata a piramidei lui Maslow, in sensul ca oamenii sunt motivati de patru principale nevoi: siguranta, diversitate, importanta si nevoia de relatii si afectiune. Acestea sunt cele mai importante la care se adauga cresterea personala si contributia la umanitate. A urmat o sesiune de introspectie pentru unii si de provocare pentru altii, pentru am fost pusi sa dam note pentru 8 domenii importante din viata noastra: fizic, mental, emotional, cuplu, mediu, spiritual, cariera si finante. Notele trebuia sa le dam pentru trecut (in urma cu 5 ani), prezent si viitor (peste 5 ani). Privind coloanele realizai foarte multe despre ce s-a intamplat in viata ta in urma cu 5 ani, unde te afli in prezent si cat de increzator esti pe viitor. Apoi a trebuit sa scriem ceea ce dorim sa realizam din punct de vedere al dezvoltarii personale, carierei, distractiei si contributiei pe plan umanitar.
Pe parcursul acestei perioada am fost acompaniati de muzica si atmosfera era relaxanta si confortabila. Iesirile lui Bruno din sala pentru a verifica ceea ce se intampla afara ne aminteau de ce suntem acolo. Neincrederea initiala si crisparea se diminuau usor si cine credea intr-adevar ca nu poate sau nu vrea sa treaca prin asa ceva parasea sala. Timpul se scurgea si numarul celor prezenti scadea.
Intr-o ultima provocare de a ne scoate din zona de confort ne-a pus sa ne schimbam locurile si sa cautam printre cei din jurul nostru un partener. Kati m-a ales pe mine si s-a dovedit ca era chiar prima persoana care ma intampinase de dimineata la sosire. Facea parte din echipa de organizatori. Dintre obiectivele pe care le-am scris mai devreme a trebuit sa ne alegem unul, pe care-l consideram cel mai important cu termen de realizare de aproximativ un an. Intrebarea care aparea era de ce vrem sa realizam acel obiectiv. Motivele care determinau trecerea la actiune erau motorul acelui obiectiv. Daca acest lucru nu era greu ceea ce a urmat a fost mai dificil. Impartasirea unui strain a ceea ce-ti doresti cel mai mult nu este un lucru usor, mai ales ca in jurul tau erau atatea urechi care sa te auda. Era cu adevarat o iesire din zona de confort. Prima oara celalalt te asculta, incurajandu-te tacit in timp ce tu expuneai si motivele pentru care-ti doresti sa atingi acel obiectiv. Amandoi stateam in picioare si vorbeam de la egal la egal. Situatia a fost ciudata cand a trebuit sa stai pe scaun si sa-ti expui obiectivul in timp ce celalalt avea o atitudine de neincredere fata de rezultatele tale. Simteai ca de fapt lupta nu se da cu cel din fata ta, ci cu vocea ta interioara care se indoieste de tine. Partenerul era doar o reprezentarea a propriei tale neincrederi in fortele proprii. Si mai puternica a fost situatia in care celalalt s-a urcat pe scaun si tu trebuia sa tipi la el pentru al face atent sa te asculte. Era ca si cum tipai la partea aceea din tine care ignora ceea ce-ti doresti si care nu are nici cea mai mica incredere ca poti sa realizezi asa ceva. Un impact puternic asupra luptei cu tine si o constientizare a cat de puternica este motivatia ta in privinta obiectivului propus. Apoi ne-a pus sa scriem pe o bucata de hartie ce trasaturi si frici credem noi ca ne stau in calea realizarii obiectivului propus. Ne-a spus ca hartia o vom arunca in foc dupa ce trecem.
A urmat un moment de vizualizare. Ne-a pus sa ne imaginam soarele care apune intre doi munti (mi-a fost atat de usor ) si ramane doar un punct mic luminos pe care trebuia sa-l aducem spre noi. Pe masura ce se apropia se facea din ce in ce mai mare si lumina intra in noi. Urmand vocea lui Bruno faceam aceasta lumina sa coboare in intreg corp distrugand obstacolele care se gaseau la nivel ochilor, gurii, gatului, pieptului, diafragmei si organelor genitale. Lumina era acum in intreg corpul si prin picioare o lasam sa iasa spre centrul pamantului, de unde se intorcea incarcata cu forte noi. Senzatia pe care am simtit-o a fost de caldura si furnicaturi in talpi. Vizualizarea s-a realizat tot pe fond muzical adecvat.
Revenirea dupa acesta calatorie de constientizare a propriului corp a fost urmata de ancorarea a trei starii: de siguranta, de veselie si de iubire. Pe melodia din filmul Rocky am ancorat starea finala insotita de fraza: Pot sa o fac, vreau sa o fac, o s-o fac.
Starea la care ne adusese era de putere, simteai ca poti sa faci orice, sa atingi luna si stelele si toate fricile tale disparusera. Batand din palme si strigand fraza cunoscuta am iesit din sala si ne-am indreptat sper locul unde era amenajata poteca de jar. Afara am fost intampinati de muzica de tobe care bateau intr-un anumit ritm. Ne-am descaltat. Atmosfera era infernala. Ne priveam speriati si pe fetele noastre se citea o singura intrebare: Oare putem?
Atunci a fost un moment decisiv pentru ca la mine a venit o fata, nu stiu cine era si mi-a spus raspicat, clar si tare: AI SA REUSESTI! Mi-a dat forta si mi-a spulberat toate indoielile. A vazut in mine mai bine decat vedeam eu. Tipand cuvantul ICE am facut rand in fata potecii, primul fiind Bruno si am inceput sa trecem. Va spun doar atat: in momentul in care am calcat pe jar nu am mai gandit nimic. Poate pare o nebunie, dar nu am nici o amintire a senzatiilor pe care trebuie sa le fi simtit in acele momente. Stiam doar ca in fata mea era un obiectiv la care trebuia sa ajung si orice obstacol era prea mic ca sa ma impiedice. Mergeam normal si m-am trezit pe partea celalalta in bratele unei colege care trecuse deja. Toata lumea tipa in continuare si batea din palme. Dupa revenirea din soc am realizat ca trebuie sa-i incurajez pe cei care inca nu au trecut si am continuat sa bat din palme si sa strig.
Dupa ce au trecut toti intreaga atmosfera a fost invadata de tipetele noastre de bucurie. Reusisem! Nu ne venea sa credem. Cineva de langa mine a spus ca nu i se par carbunii chiar atat de fierbinti. I s-a dat replica sa incerce sa ia unul in palma sa verifice. Cand observai cum dogoreau nu-ti mai venea sa te apropii de ei. Incetul cu incetul lucrurile se calmau si lumea se incalta pentru a reveni in sala. Pe nimeni nu interesa ca talpile erau negre si chiar s-a inceput fotografierea lor pentru a arata si celor care nu vor crede. Au existat si glasuri care au spus ca s-au ars. Nu pot sa comentez acest lucru pentru ca eu am avut doar o intepatura la piciorul drept.
Toata lumea era surescitata si fiecare dorea sa impartaseasca experienta lui cu cel de alaturi. In sala ne astepta o muzica linistitoare si am fost invitati sa traim in noi ceea ce s-a intamplat fara a povesti si colegilor. Ma uitam in jurul meu si realizam ca pentru nimeni nu a contat unde s-a asezat si nici cine ii era vecinul. Unii s-au asezat direct pe podea. Era o stare de incredere si camaraderie intre noi. Trecusem prin aceeasi experienta uluitoare.
Apoi au venit si intrebarile. Daca nu au parcurs intreg traseul inseamna ca nu au reusit? Ce inseamna daca simti arsuri la picioare? Cum si unde poti invata sa faci un astfel de seminar? Bruno le-a raspuns la toti foarte diplomatic. A mai adaugat ca ceea ce am trait o sa aiba repercursiuni in momentele cheie ale vietii noastre. Atunci cand o sa intalnim un obstacol, cand credem ca nu putem, sa readucem starea ancorata si vom reusi.
Odata cu terminarea intrebarilor am inceput sa ne imprastiem pe la casele noastre. Era ceasul 21.45.
Aceasta a fost ceea ce numesc o experienta unica si impresionanta cu impact puternic asupra mea. Comentariile si impresiile despre aceea seara sunt peste puterea mea de a transpune in cuvinte. Timpul imi va dovedi cat de puternica am devenit, desi nu cred ca voi astepta prea mult. Faptul ca impartasesc cu voi aceasta experienta ma face sa realizez ca sunt deja.
