ADIO!!

La sfarsitul acesta de saptamana am fost plecata din Bucuresti. Am fost sa-mi iau la revedere de la orasul care timp de 20 de ani m-a gazduit. Spun ca m-a gazduit pentru ca intotdeauna m-am intrebat ce caut acolo. Desprins dintr-un tablou de pe vremea bunicilor, unde timpul are propriul mers, orasul de pe malul Dunarii si-a pus amprenta asupra copilul din mine.

M-am plimbat pe strazile copilariei mele si pasii intalneau aceleasi pietre spalate de ploaie, aceeasi copaci scobiti de batranete. Casele pareau locuite de pitici si imi aduceau aminte de zilele cand vederea lor trezea in mine sentimente de teama. Din spatele portilor se auzea aceleasi sunete de animale domestice care in trecut ma faceau curioasa. Amintirile veneau spre mine cu o viteza uimitoare si erau de o claritate covarsitoare.

Am constientizat motivele ascunse in spatele dorintei mele de a fugi cat mai departe de acel oras. O lume inchisa in ea, un univers statornic prin sine insusi, o curgere proprie spre timpuri uitate.

Casa bunicilor mei era atat de schimbata incat a fost nevoie sa apelez la trecut pentru a o revedea cu ochii mintii si a o recunoaste in cea pe care o priveam acum. Scoala primara avea o figura proaspata si-mi parea o bunica care incerca sa-si ascunde ridurile sub un strat de fard. Fatada liceului era imbodobita cu diverse placute de comemorare a trecerii anilor. Acelasi teren de sport unde aruncam mingea spre cosurile inalte de baschet. Acum atat de mic si strain pentru mine.

Dunarea, martora a nebuniilor si viselor noastre, curgand nestingherita de trecerea timpului imi zambea cu luciri de lumina si imi soptea izbindu-se de maluri pietruite amintiri uitate. Nostalgii din copilarie, iubiri traite cu intensitate, fericire neintinata de rautate.

Oras al amintirilor Adio!