Anul Nou

A trecut Craciunul si vine Anul Nou. Astazi ma gandeam ca de fapt omul a inventat aceasta succesiune de ore, zile si ani. Am crezut ca stapanim TIMPUL prin aceasta inventie si nu am facut decat sa constientizam ca el ne stapaneste pe noi.
Cum ar fi viata noastra fara aceasta ordine? Ar fi ea mai simpla sau mai complicata? Am stii cand sa ne trezim, cand sa mergem la munca sau la film? Craciunul ar mai exista? Sau chiar ziua de nastere?
Am trai fara sa avem reper decat rasaritul si apusul soarelui. Cred ca o perioada ne-am simti bine. Apoi am inventa aceasta fragmentare a vietii noastre pentru ca simtim nevoia sa ne ancoram. Trebuie sa simtim cum trece timpul si altfel decat uitandu-ne in oglinda. Adevarul este ca trece orice am face si nu iarta pe nimeni.
A mai trecut un an si cu fiecare clipa care trece transformam prezentul in trecut privind spre viitor.
LA MULTI ANI!

FIRE WALKING

Tinand cont ca se apropie sfarsitul anului mi-am facut si eu ca tot omul o recapitulare a ceea ce s-a intamplat in 2006. Una dintre intamplarile care m-au marcat a fost experienta de a merge pe carbuni incinsi. Pana la sfarsitul anului vreau sa va povestesc si despre celelalte intamplari importante din acest an.
Pentru cei care au primit mail de la mine imediat dupa eveniment ii anunt ca in randurile de mai jos este ceea ce am scris in acel mail. Pe ceilalti ii rog sa se inarmeze cu rabdare pentru ca este foarte lung. SARBATORI FERICITE!


In jurul orei 18 la World Trade Plaza a avut loc seminarul lui Bruno Medicina - Fire Walking. Nimic interesant pana aici, nu? In sala eram prezenti aproximativ 100 de persoane (cu precizarea ca nu sunt foarte buna la aprecieri de acest gen). Daca priveai atent pe fetele lor marea majoritate nu aveau nici cea mai mica idee despre ce o sa se intample. Intrebari de genul: Cat o sa dureze? sau Tu ai mai fost? sau Oare chiar o sa mergem pe carbuni incinsi? se auzeau la tot pasul. Raspunsurile erau monosilabice. Varsta participantilor cred ca era cuprinsa intre 18-40 de ani. Eram imprastiati in toata sala fiecare in locul lui cel mai confortabil, langa persoanele pe care le cunostea. Bruno pe scena in fata laptopului era foarte preocupat de ultimele aranjamente, muzica, sonorizare, scena. Din cand in cand fugea pana afara unde, ulterior am aflat ca se pregateau carbunii. Desi ne-a pus o muzica lenta atmosfera era tensionata si plina de nerabdare crispata. Era ca atunci cand astepti sa inceapa cel mai greu examen din viata ta si tu stii ca nu ai invatat nimic.
Pana la urma s-au terminat pregatirile si am inceput. Ne-a explicat intai de toate ca ceea ce vom face este de fapt iesirea din zona noastra de confort si depasirea a ceea ce credem noi ca ne sunt limitele. Un prim pas pe care l-am facut a fost parasirea locului initial si mutarea intr-un loc nou langa persoane necunoscute. Pentru mine care sunt sociabila nu a fost asa de dificil, dar cred ca au fost persoane care chiar au parasit zona de confort (erau cu partenerii de viata sau cu colegii de la munca). Experienta aceasta a determinat cunoasterea a trei noi persoane.
Apoi am format echipe de 4 persoane. Pe melodia "Raining man" (cred ca asa se numeste) am dansat fiind nevoiti sa imitam miscarile cate unui coleg de grup. O adevarata nebunie! Melodia era foarte antrenanta si lumea si-a dat frau liber imaginatie in miscare. Imaginati-va 100 de persoane care danseaza in grupuri de cate 4, fiecare in ritmul propriu, imitand miscari care poate nu-i plac sau nu-i sunt confortabile. Sala era in miscare, plina de rasete, tipete, zambete, maini in aer, fel de fel de figuri pe care pana atunci nu le vazusei niciodata si poate in alt context pareau anapoda. Cu greu a reusit sa ne linisteasca. Nu voiam sa ne oprim. Ne simteam bine.
Reintorsi pe locurile noastre interesul pentru ceea ce urma era mai mare. Printr-o prezentare rapida ne-a expus varianta adaptata a piramidei lui Maslow, in sensul ca oamenii sunt motivati de patru principale nevoi: siguranta, diversitate, importanta si nevoia de relatii si afectiune. Acestea sunt cele mai importante la care se adauga cresterea personala si contributia la umanitate. A urmat o sesiune de introspectie pentru unii si de provocare pentru altii, pentru am fost pusi sa dam note pentru 8 domenii importante din viata noastra: fizic, mental, emotional, cuplu, mediu, spiritual, cariera si finante. Notele trebuia sa le dam pentru trecut (in urma cu 5 ani), prezent si viitor (peste 5 ani). Privind coloanele realizai foarte multe despre ce s-a intamplat in viata ta in urma cu 5 ani, unde te afli in prezent si cat de increzator esti pe viitor. Apoi a trebuit sa scriem ceea ce dorim sa realizam din punct de vedere al dezvoltarii personale, carierei, distractiei si contributiei pe plan umanitar.
Pe parcursul acestei perioada am fost acompaniati de muzica si atmosfera era relaxanta si confortabila. Iesirile lui Bruno din sala pentru a verifica ceea ce se intampla afara ne aminteau de ce suntem acolo. Neincrederea initiala si crisparea se diminuau usor si cine credea intr-adevar ca nu poate sau nu vrea sa treaca prin asa ceva parasea sala. Timpul se scurgea si numarul celor prezenti scadea.
Intr-o ultima provocare de a ne scoate din zona de confort ne-a pus sa ne schimbam locurile si sa cautam printre cei din jurul nostru un partener. Kati m-a ales pe mine si s-a dovedit ca era chiar prima persoana care ma intampinase de dimineata la sosire. Facea parte din echipa de organizatori. Dintre obiectivele pe care le-am scris mai devreme a trebuit sa ne alegem unul, pe care-l consideram cel mai important cu termen de realizare de aproximativ un an. Intrebarea care aparea era de ce vrem sa realizam acel obiectiv. Motivele care determinau trecerea la actiune erau motorul acelui obiectiv. Daca acest lucru nu era greu ceea ce a urmat a fost mai dificil. Impartasirea unui strain a ceea ce-ti doresti cel mai mult nu este un lucru usor, mai ales ca in jurul tau erau atatea urechi care sa te auda. Era cu adevarat o iesire din zona de confort. Prima oara celalalt te asculta, incurajandu-te tacit in timp ce tu expuneai si motivele pentru care-ti doresti sa atingi acel obiectiv. Amandoi stateam in picioare si vorbeam de la egal la egal. Situatia a fost ciudata cand a trebuit sa stai pe scaun si sa-ti expui obiectivul in timp ce celalalt avea o atitudine de neincredere fata de rezultatele tale. Simteai ca de fapt lupta nu se da cu cel din fata ta, ci cu vocea ta interioara care se indoieste de tine. Partenerul era doar o reprezentarea a propriei tale neincrederi in fortele proprii. Si mai puternica a fost situatia in care celalalt s-a urcat pe scaun si tu trebuia sa tipi la el pentru al face atent sa te asculte. Era ca si cum tipai la partea aceea din tine care ignora ceea ce-ti doresti si care nu are nici cea mai mica incredere ca poti sa realizezi asa ceva. Un impact puternic asupra luptei cu tine si o constientizare a cat de puternica este motivatia ta in privinta obiectivului propus. Apoi ne-a pus sa scriem pe o bucata de hartie ce trasaturi si frici credem noi ca ne stau in calea realizarii obiectivului propus. Ne-a spus ca hartia o vom arunca in foc dupa ce trecem.
A urmat un moment de vizualizare. Ne-a pus sa ne imaginam soarele care apune intre doi munti (mi-a fost atat de usor ) si ramane doar un punct mic luminos pe care trebuia sa-l aducem spre noi. Pe masura ce se apropia se facea din ce in ce mai mare si lumina intra in noi. Urmand vocea lui Bruno faceam aceasta lumina sa coboare in intreg corp distrugand obstacolele care se gaseau la nivel ochilor, gurii, gatului, pieptului, diafragmei si organelor genitale. Lumina era acum in intreg corpul si prin picioare o lasam sa iasa spre centrul pamantului, de unde se intorcea incarcata cu forte noi. Senzatia pe care am simtit-o a fost de caldura si furnicaturi in talpi. Vizualizarea s-a realizat tot pe fond muzical adecvat.
Revenirea dupa acesta calatorie de constientizare a propriului corp a fost urmata de ancorarea a trei starii: de siguranta, de veselie si de iubire. Pe melodia din filmul Rocky am ancorat starea finala insotita de fraza: Pot sa o fac, vreau sa o fac, o s-o fac.
Starea la care ne adusese era de putere, simteai ca poti sa faci orice, sa atingi luna si stelele si toate fricile tale disparusera. Batand din palme si strigand fraza cunoscuta am iesit din sala si ne-am indreptat sper locul unde era amenajata poteca de jar. Afara am fost intampinati de muzica de tobe care bateau intr-un anumit ritm. Ne-am descaltat. Atmosfera era infernala. Ne priveam speriati si pe fetele noastre se citea o singura intrebare: Oare putem?
Atunci a fost un moment decisiv pentru ca la mine a venit o fata, nu stiu cine era si mi-a spus raspicat, clar si tare: AI SA REUSESTI! Mi-a dat forta si mi-a spulberat toate indoielile. A vazut in mine mai bine decat vedeam eu. Tipand cuvantul ICE am facut rand in fata potecii, primul fiind Bruno si am inceput sa trecem. Va spun doar atat: in momentul in care am calcat pe jar nu am mai gandit nimic. Poate pare o nebunie, dar nu am nici o amintire a senzatiilor pe care trebuie sa le fi simtit in acele momente. Stiam doar ca in fata mea era un obiectiv la care trebuia sa ajung si orice obstacol era prea mic ca sa ma impiedice. Mergeam normal si m-am trezit pe partea celalalta in bratele unei colege care trecuse deja. Toata lumea tipa in continuare si batea din palme. Dupa revenirea din soc am realizat ca trebuie sa-i incurajez pe cei care inca nu au trecut si am continuat sa bat din palme si sa strig.
Dupa ce au trecut toti intreaga atmosfera a fost invadata de tipetele noastre de bucurie. Reusisem! Nu ne venea sa credem. Cineva de langa mine a spus ca nu i se par carbunii chiar atat de fierbinti. I s-a dat replica sa incerce sa ia unul in palma sa verifice. Cand observai cum dogoreau nu-ti mai venea sa te apropii de ei. Incetul cu incetul lucrurile se calmau si lumea se incalta pentru a reveni in sala. Pe nimeni nu interesa ca talpile erau negre si chiar s-a inceput fotografierea lor pentru a arata si celor care nu vor crede. Au existat si glasuri care au spus ca s-au ars. Nu pot sa comentez acest lucru pentru ca eu am avut doar o intepatura la piciorul drept.
Toata lumea era surescitata si fiecare dorea sa impartaseasca experienta lui cu cel de alaturi. In sala ne astepta o muzica linistitoare si am fost invitati sa traim in noi ceea ce s-a intamplat fara a povesti si colegilor. Ma uitam in jurul meu si realizam ca pentru nimeni nu a contat unde s-a asezat si nici cine ii era vecinul. Unii s-au asezat direct pe podea. Era o stare de incredere si camaraderie intre noi. Trecusem prin aceeasi experienta uluitoare.
Apoi au venit si intrebarile. Daca nu au parcurs intreg traseul inseamna ca nu au reusit? Ce inseamna daca simti arsuri la picioare? Cum si unde poti invata sa faci un astfel de seminar? Bruno le-a raspuns la toti foarte diplomatic. A mai adaugat ca ceea ce am trait o sa aiba repercursiuni in momentele cheie ale vietii noastre. Atunci cand o sa intalnim un obstacol, cand credem ca nu putem, sa readucem starea ancorata si vom reusi.
Odata cu terminarea intrebarilor am inceput sa ne imprastiem pe la casele noastre. Era ceasul 21.45.

Aceasta a fost ceea ce numesc o experienta unica si impresionanta cu impact puternic asupra mea. Comentariile si impresiile despre aceea seara sunt peste puterea mea de a transpune in cuvinte. Timpul imi va dovedi cat de puternica am devenit, desi nu cred ca voi astepta prea mult. Faptul ca impartasesc cu voi aceasta experienta ma face sa realizez ca sunt deja.

TEAMA/CURAJUL

Teama ne cuprinde de la nastere. Ne temem de singuratate si de lipsa de iubire. Plangem! Ne temem de intunericul ce se joaca cu noi. Strigam! Ne temem de gandaci si de paienjeni si viermii ne-nfioara. Tipam! Ne temem de cuvantul NU si de singuratate. Plangem! Ne temem pentru cel de langa noi si de neputinta noastra. Injuram! Ne temem de moarte si de lumea de dincolo. Plecam!
Traim in teama toata viata si nu ne dam seama ca ne-a fost data pentru a pretui curajul si eroismul. Curajul nou nascutului de a ramane noaptea singur in odaie. Curajul copilului de a nu striga si plange in intuneric. Curajul adolescentului de a se indragosti. Curajul parintilor de a permite copilului sa plece. Curajul celui care ramane cand celalalt se duce.
Suntem adevarati eroi si avem nevoie de dovezi ale curajului nostru. Ne temem de Dumnezeu care ne-a dat teama ca sa ne descoperim curajul. Multumim!

SAMY



Ea este Samy. Poza spune totul. Am vrut sa va prezint cine poarta numele care apare in adresa de blog. Despre acest sufletel adapostit intr-un catel as putea sa scriu pagini intregi. Acum vreau doar sa o prezint pe SAMY.

Ce iti doresti?

Astazi un prieten mi-a pus o intrebare: "Iti doresti sa ii inveti pe ceilalti sau ca ceilalti sa invete?" Multumesc Cristi!
I-am trimis un raspuns scurt si am hotarat sa dezvolt aici aceasta idee pentru ca m-a pus pe ganduri si mi-a placut foarte mult.
DA, imi doresc foarte mult sa-i invat pe ceilalti cu precizarea ca si ei sa-si doreasca acest lucru. Pentru mine procesul de invatare (profesor-elev) este un proces activ in care rolurile se schimba in mod frecvent. Totul depinde de persoanele implicate si de comunicarea care exista intre ele.
In experienta mea de formator (doar de un an) am observat ca pentru a-i face pe ceilalti sa invete ceea ce doresti trebuie sa creezi in primul rand o relatie cu ei. Atmosfera in care are loc procesul de invatare trebuie sa fie una de incredere reciproca, deschisa, pentru ca oamenii sa simta ca pot sa-si expuna ideile fara teama.
Relatia dintre noi ii face sa-mi dea exemple personale despre diferitele probleme abordate si cu fiecare exemplu oferit, eu invat. Stiu ca la viitoarea formare voi expune altfel problema incluzand si ceea ce am invatat intre timp. Stiu ca eu sunt acolo pentru a-i ajuta sa gaseasca solutiile la problemele lor.
In acest context am un citat dupa care ma ghidez. "Invatarea inseamna sa afli ceea ce stii deja. A face inseamna a demonstra ceea ce stii. Predarea inseamna sa le reamintesti altora ca si ei stiu ceea ce stii tu."
DA, imi doresc sa le reamintesc!!

Rautatea

Cand isi arata coltii impodobiti cu aur
Rupe din noi bucata cu bucata
Urlet rasuna valea toata
Ea isi ascute al dintilor tais.

Din cand in cand privirea si-o ascunde
Si ii vedem chipul angelic
Pe neasteptate din noi razbate
Si ne surprinde puterea ei.

OAMENII...

Scriem despre oameni destepti, care au realizat ceva si de la care avem ceva de invatat. Niciodata nu pomenim despre ceilalti, cei care ne fac viata insuportabila cu prezenta lor, care vor sa para destepti si de fapt nu sunt decat niste farsori.
Am o multime de exemple de oameni care se mint pe ei, de fapt asta se intampla in mintea lor. Am un instrument puternic care-mi arata ca asa este- Analiza Grafologica. O sa vorbesc despre ea alta data pentru ca acum vreau sa va povestesc despre acesti oameni.
Ati intalnit in drumul vostru astfel de oameni? Nu!! Norocosilor! Da. Atunci stiti despre ce vorbesc.
De ce nu am scrie si despre acesti oameni? Nu avem nimic de invatat de la ei? Eu cred ca avem. Eu am invatat de la o astfel de persoana cum poti sa manipulezi persoanele care tin la tine. Am invatat cum poti sa cazi in picioare de fiecare data dand vina pe ceilalti. Am invatat cum poti sa-ti adaptezi personalitatea cand ai un interes. Oare asta o face mai putin destepta decat noi sau mai desteapta?
M-am exprimat ca "am invatat", asta nu inseamna ca si practic. Exista in asemenea oameni o parte care pe mine ma fascineaza. Aceea usurinta cu care incearca sa-ti insele inteligenta. Pe moment te prind nepregatit si reusesc, apoi urmeaza momentul adevarul. Ei se cred atat de buni in ceea ce fac incat nu realizeaza ca au fost prinsi, ci doar considera ca nu mai esti tu de incredere.
Pentru ei sinceritatea este o valoare cu care fac parada, dar pusi in fata faptelor stiu cum sa-si salveze pielea cu usurinta. De fapt minciuna este o masca sub care se ascunde un adevar greu de suportat.
Sunt ei oare de condamnat ca au descoperit si folosesc acest sistem de aparare impotriva celor care le doresc raul? Putem noi sa fim mai destepti decat ei si sa-i descoperim inainte de a ne face rau? Eu am descoperit un instrument care imi da aceasta putere.

Sarbatorile de iarna

Astazi am realizat ca "urasc" sarbatorile de iarna. Am pus ghilimelele pentru ca trebuie sa specific si contextul- munca. DA, cand sunt sarbatorile imi urasc locul de munca si ceea ce se intampla acolo in aceasta perioada. Urasc aglomeratia aferenta acestei perioade, urasc nervii si faptul ca sunt si eu nervoasa, desi nu-mi doresc asta. Oamenii sunt rai in acel context si nu se gandesc decat la ei. De ce spun asta? Pentru ca am exemple concrete care sa-mi sustina spusele. Oameni loviti de catre altii ajung la spital si-si petrec sarbatorile imobilizati la pat. Angajati luati la bataie pentru ca este aglomeratie si trebuie sa-ti versi nervii pe cineva. Tipete, amenintari si injurii din diverse motive, nu neaparat cele adevarate. Pana si cei mai calmi sunt influentati in aceste clipe de cosmar. Nu spun ca eu sunt calma, nu deloc. Am vazut persoane foarte linistite care se transforma intr-un pachet de nervi.
In aceste momente mi-as dori sa fiu o vrajitoare. Sa-i fac pe oameni sa zambeasca, sa rada cu pofta, sa viseze si sa fie buni cu ceilalti. Sa-i fac sa uite neajunsurile si sa se gandeasca doar la ce este bun si frumos in viata lor. In goana dupa cadouri uitam ca cel de langa noi este si el om. Strigam in dreapta si stanga ca spiritul de sarbatoare ne cuprinde in aceste zile si totusi el nu se face simtit in relatia cu ceilalti, fie ei cunoscuti sau straini. Oare acestea sunt sarbatorile de iarna pe care ni le dorim cu toti?

Pacatul


La margine de drum
Uitat de-a bucuriei soarta
Sta aruncat in graba
Un suflet pustiit

O haina scurta imbraca
Al deznadejdii strigat
Voi nu vedeti cum plange
Un suflet innegrit ?

Lumea intreaga mustra
O fapta rusinoasa
Privind prin ochiul aspru
Al legilor pustiu

Nu-nchide ochii
Tu, trecator de seara
Si nu fugi de locul
Unde pacatul te-a adus

Opreste-te o clipa
Si-ntinde o mana
Sa smulgi un suflet
Din al pacatului destin


Acum cateva saptamani am vazut pe un post de televiziune o emisiune despre fetele care muncesc pe Via Salaria, soseaua de centura a Romei, Italia. M-a impresionat lupta pentru supravietuire a acelor suflete aruncate la marginea societatii. Priviri imbatranite prea devreme si zambete impietrite printre farduri. Fete, femei care au acasa o familie de intretinut si au plecat pe alte taramuri sperand ca vor gasi o viata mai buna. Unele au fost inselate, altele au intrat in joc pe propria raspundere. Ce le-a determinat sa ajunga acolo? Ce anume determina o femeie sa se vanda? De ce le privim cu dezgust amestecat cu mila?

EU si EI

Traind inveti ce-i Viata
Iubind intelegi ce-i Daruirea
Simtind inveti ce-i Lumea
Gandind inveti ce-nseamna EU

Culorile ti-arata Varietatea
Soarele ti-arata Lumina
Intunericul ti-arata Teama
Toate te invata ce-nseamna EI

La 30 de ani


Astazi 18.12.2006 am implinit 30 de ani. Intrebarea care mi-a fost pusa frecvent in ultima vreme a fost: "Cum este la 30 de ani?"
Oamenii se astepta sa plang ca a trecut inca un an, ca schimb prefixul sau ca imbatranesc. Din fericire pentru mine ma simt foarte bine la 30 de ani. Este o varsta frumoasa, poate cea mai frumoasa de pana acum. Este o varsta a viselor realizabile, a noilor orizonturi, a noilor inceputuri, a sedimentarilor si a culegerii de roade.
Ma simt ca un copil caruia un om mare i-a facut un dar, cel mai pretios de pana acum. Cineva acolo sus mi-a daruit puterea de a alege si de a-mi trai viata asa cum imi doresc. Am descoperit ca pot obtine tot ce vrea daca doresc acel lucru destul de mult. Tot ceea ce am trait pana acum m-a ajutat sa ajung in acest punct. Trecutul este trecut si eu ma aflu in prezent privind in viitor.
Daca vreodata m-am indoit de mine acum stiu ca a fost o slabiciune de care am avut nevoie. Exista partea urata a vietii pentru a aprecia mai mult binele si frumosul de langa noi. Exista momente cand totul este intuneric si dintr-o data apare soarele.
Imi doresc sa am o viata echilibrata intre momentele intunecate si cele luminoase si cel mai mult sa am sanatate.
Multumesc tuturor pentru gandurile frumoase si pentru urari.