Rani

Atasamentul...il intalnim sub multe forme, sub multe masti. Ranile trecutului sunt chipul cel mai cunoscut sub care atasamentul isi face simtita prezenta. Devenim prizonierii ranilor, inchisi in povestea noastra retraim intern acelasi pasaj de nenumarate ori. Durerea curge prin venele mintii nostre si simtim ca existam.

Cicatricile facute de altii sangereaza la o simpla aducere aminte. Dorim sa scapam din capcana atasamentului. Putem ierta? Putem uita? Putem trece mai departe? Simtim nevoia sa aruncam totul in coltul cel mai indepartat al mintii. Preferam sa indepartam persoana care a provocat rana. Uneori solutia aleasa este lovirea celuilalt. Credem ca rana lui vindeca rana noastra. Reusim sa cream noi povesti victorioase de aceasta data despre superioritatea noastra in fata dusmanului.

Povestea ranilor noastre, a obstacolelor pe care le-am depasit este cea cu care ne identificam. Definitia noastra ca fiinte este data de durerea regasita in ranile trecutului. Orgoliul este satisfacut de suferintele indurate si ne este atat de greu sa renuntam la ele. Oare ce am deveni fara trecut? Ce poveste am prezenta celorlalti? Ce poveste ne-am repeta mereu, in special in momentele dificile?

Atasamentul...de oameni, de obiecte, de povesti, de sentimente, de "eu". Traim iluzia calatoriei noastre tinand cu dintii de ranile trecutului. Iertarea devine marfa pe taraba vietii. Iubirea este jucata la bursa relatiilor. Compasiunea doarme prafuita sub tejghea.

Este aproape imposibil sa lepezi haina resentimentelor. Este dificil sa treci prin durerea provocata de celalalt. Este umilitor sa faci primul pas spre impacare. Unde ai ajunge?

Uneori reusim. Important este sa o facem in adancul nostru, cu sinceritate, fara a transforma totul intr-o noua poveste. Minunea iertarii si a iubirii este ascunsa spectacolului cotidian. Tacerea coboara peste povestea ranilor noastre eliberandu-ne de atasament.