Urasc Duminica!

Duminica imi pare intotdeauna prinsa intr-un vid al timpului. Parca revad un film cu incetinitorul. Este un vartej care nu se mai incheie, o spirala pe care cobor usor, incet, cu teama de a nu pierde ceva si cu speranta ca maine tavalugul va fi mai iute. Simt in aceasta zi cum plictiseala coboara asupra mea ca o ceata, anihilandu-mi simturile. O stare de lehamite, de dor de duca cuprinde intreaga-mi fiinta.
Uneori o simpla linie de creion mi-as dori sa fie de ajuns pentru a sterge duminica din calendar. Poate m-am obisnuit cu o viata mai alerta, poate aceasta incetineala ma sperie prin propriai-i oglindire in mine. Stiu, vei spune ca avem nevoie de odihna, ca pana si Dumnezeu s-a odihnit duminica. Oare o alta zi este mai putin indicata pentru odihna?
Chiar si in momentele cand am muncit am avut aceeasi dorinta de a trece mai repede, aceeasi senzatie de cernere a timpului prin sita unei singure zi. Nerabdarea din timpul saptamanii isi cere duminica dreptul la odihna. Imi este dificil sa-l acord. Aleg alta zi pentru odihna.
Astfel duminica se imparte pentru mine in doua. Una inca traieste in saptamana care a trecut si nu doreste sa se desparta de ea, iar cealalta deja respira aerul saptamanii viitoare si spera ca va veni cu evenimente incitante. Cea mai dificila perioada este miezul zilei, intre orele 12-16. Atunci am cea mai puternica senzatie de static, de incremenire, de imobilitate. O amorteala se instaleaza in mine, paralizandu-mi mintea si corpul. Simt cum miscarile imi sunt incetinite de ceva care-mi depaseste puterea de intelegere. Parca ceva se desprinde din mine cu dificultate si altceva se naste intr-un mod dureros. Apoi totul isi reia cursul normal.
Pentru a concluziona: Urasc Duminica!